Care ar putea fi semnificația anunțatei mutări a ambasadei României din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim? Tocmai pentru că a fost făcut – deloc întîmplător – chiar de președintele Camerei Deputaților, care a dorit să dovedească odată în plus unde se află adevăratul centru de putere și că un nou regim a fost instalat la București, acest anunț privește în mai mare măsură politica internă românească decît relații internaționale. Arătînd, prin asumarea acestei măsuri, că nu președintele sau prim-ministra conduc țara, Liviu Dragnea a făcut cunoscute nu numai obiectivele personale privind politică internă pe termen scurt și mediu („reforma“ sistemului și limitarea independenței Justiției, preluarea controlului Serviciilor Secrete, o nouă orientare a politicii externe, anihilarea politică a președintelui Iohannis în vederea cîștigării președinției dacă se poate chiar din 2018), ci și mijloacele pe care le va folosi în atingerea acestora. Iar sensul indicat, care precizează și mai bine tendința iliberală și antieuropeană a noului regim, vizează transformarea radicală a sistemului politic românesc mizînd pe sprijinul direct și interesat al unor grupări neoprotestante și ultraconservatoare din SUA, care par a avea o influență importantă asupra administrației Trump.
Păstrînd proporțiile, Liviu Dragnea a reluat scenariul deja folosit în decembrie trecut de președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, cînd a anunțat decizia de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului și de a muta ambasada la Ierusalim. Or, această decizie a fost justificată în primul rînd de motive de politică internă americană care privesc alegerile de la mijlocul mandatului, ce vor avea loc pe 6 noiembrie anul acesta.
Aflat mai tot timpul în defensivă, cu un prim an de mandat mai mult decît controversat, cel mai nepopular președinte din istoria SUA a urmărit să-și consolideze pozițiile în fața susținătorilor săi, astfel încît tabăra sa să nu sufere un dezastru la alegerile din noiembrie. La fel, în cazul României, viitoarele alegeri, în special cele prezidențiale, ar trebui să găsească nu atît PSD‑ul, cît pe Liviu Dragnea pe poziții de forță. Președintele PSD este grăbit, căci, în cazul unei victorii – anunțate de sondaje, dar încă ipotetice – a democraților la alegerile din noiembrie în ambele camere ale Congresului american, sprijinul pe care a mizat de la început, încă de la prezența sa la inaugurarea mandatului președintelui Trump, riscă să se reducă dramatic.
În ceea ce-l privește pe președintele Donald Trump, scandalurile repetate în care a fost implicat de la începutul mandatului său, dar mai ales investigația condusă de Robert Muller l‑au obligat să încerce, la sfîrșitul anului trecut, o diversiune prin care să distragă atenția opiniei publice americane de la problemele sale, dar și să creeze o nouă dinamică ofensivă pe frontul politic intern. După patru luni, se poate observa că această strategie nu a adus nici o modificare semnificativă a percepției publice asupra președintelui Trump. Dar logica electoralistă în care se află președintele american urmărește, ca și la alegerile prezidențiale din 2016, să demonstreze unui anume electorat, iar în cazul mutării ambasadei SUA la Ierusalim, adepților cultelor neoprotestante, că le respectă opțiunile. Or, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2016, 81% dintre americanii albi de confesiune evanghelistă au votat pentru Donald Trump, iar pentru acest electorat atașat miturilor fondatoare ale Americii ca „pămînt promis“, problema Israelului se pune în termeni mesianici. Pentru aceștia, Statul Israel ar face parte din profeția biblică, iar a doua venire a lui Iisus ar trebui să se petreacă într-un Ierusalim israelian. În orice caz, problema mutării ambasadei SUA la Ierusalim nu a avut nici o relevanță pentru alegătorii evrei americani, cîtă vreme aceștia au votat într-o proporție covîrșitoare (76%) pentru Hillary Clinton. Iar sondajele arată că lucrurile nu s-au schimbat între timp.
Dacă în SUA a existat o promisiune electorală, în schimb, în România nu există nici o astfel de promisiune nici în programul electoral din 2016, nici în cele trei programe de guvernare ale PSD. Din contră, la pagina 216 a ultimului program de guvernare, cel din ianuarie 2918, se vorbește despre o politică externă care „va fi marcată de continuitate și predictibilitate“. Și atunci, de ce ar fi plasată România pe contrasens în raport cu politica externă a UE?
Poate pentru că atingerea țintelor personale ale președintelui Camerei Deputaților ține de schimbarea poziției oficialilor americani în privința luptei anticorupție, a DNA și a statului de drept. Înaintea cîștigării alegerilor prezidențiale – care ar putea avea loc chiar anul aceasta dacă strategia suspendării și revocării președintelui Iohannis va putea fi pusă în ecuație odată cu referendumul pentru „familia tradițională“ –, Liviu Dragnea este interesat să se asigure că situația nu va degenera pe frontul extern. Dacă, în privința Europei de Vest și a Comisei Europene, bătălia de influență pare să fi fost pierdută, în schimb mutarea ambasadei la Ierusalim ar putea viza schimbarea poziției SUA. Departe de a fi o concesie făcută anumitor grupări politice și ideologice din Israel, așa cum apreciază unii, tema mutării ambasadei României la Ierusalim ar putea fi o nouă deschidere a lui Liviu Dragnea către prioritățile neoprotestanților autohtoni, care au devenit deja foarte influenți în politica românească.
Ca să dovedească, parcă, lipsa de coerență ideologică și orientarea iliberală a politicilor pe care le inspiră, în încercarea de a justifica intrarea pe contrasens a politicii externe, Liviu Dragnea a ajuns să frizeze antisemitismul, sugerînd că mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim ar fi de dorit pentru că evreii ar avea controlul asupra politicii americane. În același timp, prin asumarea unor poziții de politică externă ce revin constituțional executivului – fiind vorba despre atribuții partajate de președinte cu guvernul –, Liviu Dragnea a încălcat flagrant principiul separării puterilor în Stat.
Privind derularea evenimentelor de mai bine de un an, devine evident că nu asistăm la simple accidente de parcurs sau la improvizații mai mult sau mai puțin electoraliste, ci la o strategie care urmărește scoaterea Românei din zona de influență a liberalismului european și plasarea ei pe orbita puterilor iliberale.
SURSE: https://www.observatorcultural.ro/articol/sens-si-contrasens/
